Din IL GIORNALE- Toate eseurile despre putere au o lacună: faptul că nu ţin cont de comicul situaţiei. Examinând ororile comise de putere, suferinţele pe care ea le impune, spurcăciunea cu care se mânjeşte, istoricii şi politologii uită mereu să sublinieze aspectele ridicole ale acestui monstru inevitabil. Puterea e văzută de ei ca fiind un lucru serios, nicodată ridicol, pe care îl relatează mereu folosind termeni tragici, comici însă… niciodată.

Într-adevăr, dintr-un punct de vedere, acest lucru e perfect legitim deoarece despre principalele ingrediente ale puterii – durerea şi moartea – nu prea e mult de râs. Pe de altă parte însă, se comite o greşeală, pentru că prezentând numai tragedia, i se conferă monstrului numai o imagine incompletă şi distorsionată care te impiedică să observi că, în afara faptului că e perfid, mai este şi ridicol. Iar că e ridicol, asta se poate vedea în primul rând, uitându-te la bărbaţii şi la femeile care o reprezintă, chiar şi în cazul în care e vorba de persoane respectabile şi corecte: foarte puţini, ce-i drept.

E caraghioasă fudulia pe care o arată pentru a ne face să credem că sunt excelenţi şi că, în consecinţă, ei merită să ne conducă sau să ne tiranizeze. E caraghios respectul pe care îl pretind din partea subalternilor, pe care îi numesc tovarăşi. E caraghios felul în care se aşează cu toţii plini de modestie afectată la  biroul prezidenţial sau pe tron, felul în care se mişcă sau vorbesc ştiindu-se observaţi şi crezându-se într-adevăr importanţi. E caraghioasă insuficienţa şi dezinvoltura lor, uniformele ridicole si bine călcate, tunicile lor preţioase, costumele la două rânduri de nasturi gris sau bleumarin, meritele lor inventate, medaliile pe care nu le-au câştigat de fapt niciodată. Atât de caraghios şi de ridicol încât ne vine spontan să ne întrebăm pentru care motiv oamenii, în loc să le râdă în faţă acestor creaturi, se închină sau se retrag timizi.

Să fie oare frica numele acestui motiv? Răspunsul nu este îndeajuns de satisfăcător dacă ne amintim că şi lor le este frică, iar în majoritatea cazurilor le este mai multă frică chiar de cei cărora le insuflă sau vor să le insufle teamă. Teama de a nu-şi pierde postul, teama de a nu fi demascaţi, omorâţi, teama de a se trezi fără teama celor cărora le insuflă teamă.

Un motiv care se numeşte orbire, sau poate nevoia de a se închina în faţa unui şef care să comande? Răspunsul nu e valabil dacă îţi aminteşti că puterea impusă nu place nimănui şi că, de cele mai multe ori, ei sunt mai mult detestaţi decât iubiţi. Un motiv care se numeşte lenea, sau mai bine zis resemnarea în faţa ideii că nu se poate fără ei şi că, oricum, trebuie să vină cineva care să stea în vârful piramidei sociale?

Se poate. Numai că, pentru a învinge teama, acea nevoie de a pleca capul, acea lene, resemnare, ar fi de ajuns să-i privesti cu ochii copilului care în fabula lui Andersen arată cu degetul şi strigă: “Regele e gol!”. Ar fi de ajuns să-i judeci în baza mizeriilor lor de patroni, care sigur că pot pedepsi, distruge si căsăpi, însă şi ei pot sfârşi prin a fi pedepsiţi, distruşi, căsăpiţi şi că în orice caz sunt creaturi vulnerabile, care trăiesc în coşmarul micimii lor.

În ceea ce mă priveşte, eu una i-am observat mereu aşa, câteodată mi i-am imaginat chiar fără chiloţi sau în circumstanţe foarte stânjenitoare. Gândeşte-te cât de rificol putea să fie Hitler cu mustaţa sa tip periuţă de dinţi, cu ciuful absurd şi vocea isterică, atunci când se supăra şi ţinea cuvântări în faţa mulţimii din Alexanderplatz.

Sau Mussolini, pompos, cu pieptul înainte, mâinile în şolduri, scandând tâmpenii. Sau imaginează-ţi cât era de caraghios Napoleon cu expresia aia de superman care dicteză cinci scrisori în acelaşi timp, cu picioruşele sale scurte şi cu pretenţia sa de împărăţie pe fundalul de ‘Liberté, Égalité Fraternité’.

Iar ca să dau şi un exemplu din zilele noastre, uită-te cât e de ridicol Fidel Castro cu bărbiţa sa rară şi cu vocea ascuţită, cu ambiţiile sale de Simon Bolivar, cu hainele de etern războinic de-abia sosit din Sierra Maestra.

Cu toate acestea, există ceva mult mai ridicol decât un dictator certăreţ. Iar acest ceva este puterea imbecilităţii, adică a regulilor cretine, a regulamentelor fără sens, a preceptelor absurde pe care puterea se sprijină mai bine decât se sprijină pe arme. E rigoarea caraghioasă cu care servitorii puterii pun în aplicare normele cretine, regulamentele fără sens, preceptele absurde cauzând de multe ori situaţii atât de groteşti pentru cei care trebuie să le suporte încât ajung să regrete plutonul de execuţie.

Dacă ar putea fi măsurate oceanele de lacrimi provocate de monstru în istoria omenirii prin situatiile groteşti cauzate de imbecilitatea sa, nimeni nu ar mai avea dubii asupra comicităţii puterii şi a necesităţii de a o explica în termeni de comedie, în loc de tragedie. În special în Iran.

La prima vedere pare ceva inofensiv: o bucată de stofă care poate deranja doar pentru că simbolizează servilismul. Dar încercă numai să intri într-o încurcătură care are de-a face cu chador-ul, încearcă să intri în citadela puterii care a inventat chador-ul, în legile care stabilesc limitele femeii şi raporturile dintre cele două sexe. Şi-apoi vei vedea ce ţi se va întâmpla. Te poţi trezi de pildă măritată cu tipul care din pură întâmplare se află lângă tine în acel moment. Nu-ţi poţi imagina ce se poate întâmpla din cauza unui chador. Mie mi s-a întâmplat totul din cauza chador-ului pe care trebuia să-l port în faţa bătrânului diabolic (ayatollahul Khomeini).