Pe măsură ce jocurile video au crescut în dimensiune, buget și complexitate, tendința naturală a fost de a le face mai dificil de utilizat, în principal datorită multitudinii de caracteristici pe care le includ. Acum câțiva ani, când ne jucam cu toții Pacman sau Snake pe telefon, nu era nevoie să se demonsteze că un joc este simplu de utilizat: acele jocuri erau deja atât de simple, încât orice interfață de utilizator (sau nicio interfață) le putea face plăcute. În ciuda complexității, și jocurile de astăzi pot deveni mai distractive prin scurtarea ciclurilor de învățare, iar utilizatorii pot ajunge să le stăpânească mai rapid.
Fiecare proces de învățare (a învăța să mergem pe bicicletă, deprinderea unei limbi străine) este definit de timp și cunoștințe. Întotdeauna începem dintr-un punct zero, cunoștințele noastre crescând treptat, iar apoi ajungem la o stare de echilibru. Așadar, inițial există o fază de pornire sau de învățare, în care utilizatorul încearcă să învețe regulile noului sistem. În cazul jocurilor, utilizatorul încearcă să înțeleagă ce comenzi sunt disponibile și ce efecte are fiecare asupra jocului. Există două caracteristici cheie în această fază: utilizatorul cunoaște doar un subset al regulilor jocului și, în consecință, performanța sa este limitată. A doua fază este faza de „croazieră” sau staționară, care începe atunci când utilizatorul cunoaște toate regulile jocului. Începutul acestei faze nu este bine delimitat, dar se poate distinge printr-o performanță mai accentuată.
Aproape oricine, atunci când descoperă un joc nou, își dorește să transforme faza de învățare în ceva cât mai scurt posibil. Și cea mai bună modalitate de a face regulile jocului ușor de asimilat este să te prinzi cât de cât cum se joacă jocul înainte de a-l juca prima dată. Deși sună ciudat, e adevărat. Imaginează-ți că știi să conduci o mașină. Apoi, într-o zi, te hotărăști să înveți să conduci o motocicletă. Ca utilizator de autoturism, îți va fi mai ușor și mai rapid să pricepi comenzile acesteia, probabil mult mai ușor decât dacă nu ai ști să conduci o mașină. De ce? Pentru că ambele acțiuni împărtășesc cunoștințe comune, pe care creierul nostru le poate extrapola cu ușurință. Acest concept se numește raționament analogic.
Prin urmare, o strategie de învățare rapidă constă în utilizarea cunoștințelor standard de joc. Având în vedere faptul că multe jocuri sunt similare, este ușor pentru jucători să găsească analogii între ele. Această strategie poate avea mare succes, deoarece reciclarea și adaptarea cunoștințelor la o situație nouă este mai puțin stresantă decât construirea de la zero a uneia nou-nouțe. Când joci un joc strategic precum pokerul, există diferite combinații de cărți care fac parte dintr-un regulament poker, iar pe acestea trebuie să ți le amintești și să le joci bine pentru a atinge scopul final: victoria. Cea care face diferența este clasificarea după numere și culori și acestea sunt elementele după care e posibil să te fi ghidat și în alte jocuri de cărți, fie că a fost Șeptica, Macaua sau Toci. Important de reținut, totuși, este că analogiile nu înlocuiesc teoria pură, așa că ori de câte ori ai ocazia, poți arunca un ochi asupra regulilor de joc, pe care le găsești cu ușurință în online.
O altă opțiune ar fi să uiți de acest concept de raționament analogic și să mergi pe calea grea. Privești regulile pe care le ai la dispoziție ca pe ceva foarte specific jocului pe care vrei să îl joci, ca pe ceva absolut diferit de orice altceva. Un joc creat cu această filozofie ar necesita multă învățare și studiu din partea jucătorului. Cel mai bun exemplu în acest caz este Independence War al Particle Systems, un simulator de zbor spațial revoluționar, cu aproximativ 70 de taste diferite. Acest tip de joc necesită manuale lungi și tutoriale diferite pentru a scurta procesul de învățare. Jocul a inclus multe misiuni de antrenament, care au introdus jucătorul în diferitele subsisteme ale navei sale.
O strategie de învățare rapidă interesantă este să importăm cunoștințe din viața reală în jocurile noastre, ca o modalitate de a le face mai ușor de utilizat. Acestea sunt de obicei numite „metafore” și sunt cea mai bună modalitate de a asigura adaptarea rapidă la regulile jocului. Metaforele nu sunt altceva decât reprezentări ale obiectelor din lumea reală în medii computerizate, iar această reprezentare computerizată are un comportament analog cu omologul său din lumea reală. Un bun exemplu de metafore în interfețele de joc ar fi sistemele de inventar pentru jocurile de rol, cum ar fi Diablo. Aceste inventare sunt de obicei numite „păpuși de hârtie”, deoarece sunt asemănătoare jucăriilor clasice: „îmbrăcând” personajele noastre, le putem controla cu ușurință echipamentul. Atunci când creează o metaforă a jocului, designerul de joc trebuie să aleagă cu atenție obiectul din lumea reală, astfel încât să nu existe posibile confuzii sau ambiguități.
Interfețele de utilizator sunt componente software complexe, care necesită o armonizare între partea artistică și utilizare. Arta este vitală pentru aspectul vizual interesant al interfeței, dar și criteriile de utilizare sunt importante, pentru ca jocurile să fie ușor de descifrat. Așadar, oricât de multe strategii de învățare rapidă am descoperi și implementa, dacă nu există cooperare din partea designerilor de joc, rezultatele pot întârzia să apară.
