Doi scriitori exilaţi, Milan Kundera şi Paul Goma, revin în actualitate nu atît sub incidenţa operei cît a unei atitudini morale, a unui „derapaj” ce riscă să umbrească gloria lor literară.

La împlinirea celor 80 de ani, Milan Kundera, devenit un autor „universal” după emigrarea sa în Franţa, îşi vede aniversarea marcată în continuare de bănuiala că în tinereţea sa pragheză, s-ar fi făcut vinovat de delaţiune. În toamna anului trecut a fost prezentat un document de poliţie a cărui autenticitate pare aproape incontestabilă.Un adversar al regimului comunist de la Praga, refugiat în Republica Federală, revine în 1950 în patrie pentru a stabili contacte conspirative cu cercurile opoziţiei. Milan Kundera, pe-atunci student în vîrstă de 21 de ani, ar fi informat poliţia, din motive învăluite în mister. Persoana denunţată este condamnată la 14 ani de detenţie şi la muncă forţată într-o mină de uraniu.Confruntat cu această „dezvăluire tardivă”, Kundera o respinge hotărît şi consternat, rupînd zidul tăcerii în spatele căruia îi place să se retragă. Iluştri colegi de breaslă îi sar în ajutor. Jorge Semprun, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk, Philipp Roth consideră inimaginabilă fapta de care marele scriitor se vede învinuit. Tocmai Kundera – figura de proră a Primăverii de la Praga, efigia intelectualităţii central europene, cum de altfel o dovedeşte şi scrierea, intitulată „Un occident kidnappé” datată 1984, o pledoarie împotriva uitării care ameninţa să se aştearnă peste  tragedia Europei Centrale şi de răsărit  – să fie…un delator?!Şi totuşi, faptul că amplul studiu al operei lui Milan Kundera semnat de Francois Ricard, publicat în sfîrşit şi în germană, este lipsit de scontatele rezonanţe jubiliare – crede DIE WELT – se datorează, nu în ultimă instanţă, persistenţei nevrednicei bănuieli. Mai grav încă, ea începe să se repercuteze şi asupra receptării prozei lui Kundera în care trădarea este unul din leit-motive. În postfaţa biografiei fictive a unui poet ceh în anii postbelici, Kundera îl consideră pe eroul cărţii un scriitor talentat dar şi un monstru. Or, această monstruozitate – crede octogenarul romancier – există într-un fel sau altul… în fiecare din noi.

Un alibi, o scuză?

Un alt disident est european, scriitorul Paul Goma, exilat şi el la Paris, continuîndu-şi polemicile înfocate împotriva elitelor româneşti şi după prăbuşirea regimului Ceauşescu, a devenit în pofida consecventelor sale convingeri anti-comuniste şi a talentului său literar, o persona non grata şi în apus după cîteva regretabile accese de antisemitism. Ele par a fi compromis pînă şi cauza pentru care Goma a militat dintotdeauna, plătindu-şi convingerile anti-totalitariste în România comunistă, cu ani grei de închisoare.Richard Wagner, scriitorul german originar din România, trece în revistă în paginile cotidianului NEUE ZÜRCHER ZEITUNG cîteva din etapele cheie ale destinului excesiv al acestui autor. În 1977 el ia contact cu scriitorul ceh Pavel Kohut, unul din semnatarii Chartei 77 de la Praga, întrevede strategia politică ce se ascunde în spatele deşănţatului naţionalism ceauşist, emiţînd cutremurătoarea sentinţă potrivit căreia România se afla sub ocupaţie românească. Devenit persona non grata după o scrisoare de protest, Goma părăseşte România în 1977, se stabileşte la Paris. Polemica pe care o dezlănţuie împotriva elitei intelectuale rămasă în ţară ar putea fi – sugerează Wagner într-un ton întrebător: o răzbunare, o sancţionare a oportunismului, relevînd că totuşi nu există nici o editură de renume care să publice cărţile fostului disident care a scris romane exemplare pentru Gulagul românesc. Nici o revistă de cultură nu-i publică polemicile, scriitorii îl ignoră, criticii îl trec sub tăcere. În schimb, acuzaţiile de antisemitism la adresa lui Paul Goma dăinuie. Or, scrie Wagner, aceasta este o problemă est europeană, ocarenţă moştenită din perioada războiului rece cînd, din motive lesne de înţeles, antisemitismul şi naţionalismul ca simptome secundare ale anticomunismului, erau tolerate. Faptul că pînă astăzi evreii sunt consideraţi ca fiind implicaţi în comunism, are de-a face în ultimă instanţă cu groaza provocată de propria disponibilitate de a colabora– crede scriitorul german şi adaugă:  comunismul a fost importat cu forţa, dar fără colaborarea autohtonă nu ar fi putut să dăinuie într-atît. Modul gălăgios, vehement cu care Goma a tematizat această problemă l-a împins în condiţia de persona non grata, furnizîndu-le astfel chiar foştilor săi adversari cele mai bune argumente împotriva propriei sale persoane dîndu-le şi prilejul de a denigra rezistenţa sa politică anti-comunistă.

De ce a devenit Paul Goma o figură tragică?

Richard Wagner oferă în încheierea textului său un posibil răspuns: înmăsura în care respingînd acuzaţiile de antisemitism el îi atacă concomitent pe aşa numiţii „Holocaustologi”, Goma stîrneşte noi valuri de confuzii, în care „cauza” a dispărut demult, deasupra nemairămînînd decît cazul Gomadespre care se vorbeşte.Ceea ce totuşi romancierul, în pofida tuturor păcatelor sale, nu a meritat, crede scriitorul german.