Sunt cateva locuri in Bucuresti fara de care ani din viata mea nu ar fi fost la fel. Sunt locuri unde incarcatura emotionala este atat de puternica, incat cand ajung acolo, aproape retraiesc momente din trecut, nu doar mi le amintesc.
Unul din ele este parcul Cismigiu, de care ma leaga atatea amintiri ca as putea scrie un blog intreg. Inima mea bate altfel in Cismigiu. Cu siguranta nu as concepe sa nu fi existat parcul acesta. Au fost 4 ani in care am trecut aproape in fiecare zi de scoala prin acest parc, stiam toate bancile, toate aleile, toate pietrele. In Cismigiu m-am plimbat cand am iubit prima oara. Si a doua oara. Si a treia oara. Si asa mai departe pana s-au terminat anii de liceu.
In Cismigiu mi-am rupt blugii intr-o iarna cand baietii ne-au frecat (pe fete) cu zapada. Si pentru ca pe vremea aia blugii nu erau pe toate drumurile, i-am purtat rupti. Mai ales ca erau grena – si nimeni din tot liceul nu avea blugi grena.
In Cismigiu am facut mai multa fizica decat la orele de fizica si tot in Cismigiu am aprofundat logica, psihologia si filosofia. Acolo am mers cu toata clasa si ne-am plimbat cu barcile, iar cand unul dintre noi a inceput sa-l stropeasca cu apa din lac si cu vasla pe altul a fost inceputul. Sfarsitul a fost o clasa plina de tricouri ude, intinse la uscat pe calorifere si un mare scandal facut de profesorii care s-au trezit intrand cu catalogul intr-o uscatorie.
In Cismigiu am avut pentru prima data locul meu. Un loc unde ma duceam sa citesc, sa stau, sa scriu biletele de despartire, de impacare, de iertare, de dragoste, sa ma gandesc, si cateodata chiar sa-mi fac temele.
Multi ani mai tarziu, tot in Cismigiu m-am plimbat cand m-am indragostit. Si in ani diferiti. Cred ca ma indrgostesc cam des. 🙂 Nu am realizat pana acum cat de stransa este legatura mea cu Cismigiul.
Iar acum imi dau seama ca anul acesta nu m-am plimbat prin Cismigiu. De ce iubesc eu Bucurestiul? Pentru ca mi-a aratat Cismigiul.
